Legile si obiectivele logopediei

Obiectivele logopediei atât pe latura teoretică, cât şi pe cea practică, sunt următoarele:

 

• studierea şi asigurarea unui climat favorabil dezvoltării şi stimulării comunicării;
• prevenirea cauzelor care pot determina tulburările de limbaj;
• studierea simptomatologiei handicapurilor de limbaj şi a metodelor si procedeelor adecvate corectării lor;
• cunoaşterea şi prevenirea efectelor negative ale tulburărilor de limbaj asupra comportamentului si personalităţii logopatului;
• elaborarea unei metodologii de diagnoză şi prognoză diferenţiată în logopedie;
• popularizarea ştiinţei logopedice şi pregătirea familiei şi a şcolii pentru a manifesta înţelegere şi sprijin faţă de logopat;
• formarea unor specialişti logopezi cu o pregătire psihopedagogică, teoretică şi practic-educativă, care să stăpânească terapia tulburărilor de limbaj;
• studierea şi cunoaşterea diferitelor aspecte ale deficienţelor senzoriale şi mintale ce influenţează constituirea structurilor limbajului;
• optimizarea activităţii logopedice atât pentru terapia tulburărilor de limbaj, cât şi pentru evitarea eşecurilor şcolare şi comportamentale;
• depistarea populaţiei cu deficienţe de limbaj, începand cu vârsta preşcolara şi organizarea activităţii pentru prevenirea şi recuperarea tulburărilor de limbaj.

 

Legile logopediei

 

      Aceste legi au fost elaborate de către E. Verza în scopul delimitării şi consolidării statutului logopediei ca ştiinţă şi derivă din obiectivele şi scopurile logopediei, din conţinutul şi problematica fenomenelor analizate, din rezultatele cercetărilor întreprinse:

1.      Orice abatere, în formă şi conţinut, de la vorbirea standard, marcată prin disfuncţionalitatea expresiei şi a receptivităţii limbajului, constituie o tulburare a acestuia;

2.      Orice tulburare de limbaj are tendinţa de a se agrava şi consolida în timp, ca deprindere negativa;

3.      Tulburările de limbaj nu presupun un deficit de intelect sau senzorial, dar atunci când apar pe un asemenea fond, ele sunt mult mai grave, mai variate şi mai extinse;

4.      Tulburările de limbaj au o frecvenţă mai mare în copilărie şi în perioadele de constituire a limbajului, ca urmare a fragilităţii aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate în vorbire;

5.      Toate tulburarile de limbaj au un caracter tranzitoriu şi sunt corectabile, educabile prin metode specific logopedice şi printr-o serie de procedee cu caracter general;

6.      Tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, produc efecte negative asupra personalităţii şi comportamentului subiectului, deoarece ele sunt trăite dramatic şi tensional pe fondul unei frustrări şi anxietăţi;

7.      Tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, în timp ce unele structuri anatomice care facilitează producerea acestora se pot regăsi la descendenţi;

8.      Tulburările de vorbire, pană la vârsta de 3- 3½ ani, nu au o semnificaţie logopedică sau defectologică, ci una fiziologică, atunci când sunt produse ca urmare a nematurizării aparatului fonoarticulator sau a sistemelor cerebrale implicate în vorbire;

9.      Tulburările de limbaj prezintă o incidenţă mai mare şi o simptomatologie mai gravă la sexul masculin, comparativ cu cel feminin;

10.  Terapia tulburărilor de limbaj se bazeaza pe o metodologie corectiv-recuperativă ce se realizează în relaţie cu dezvoltarea şi stimularea întregii activităţi psihice a subiectului şi armonizarea comportamentelor la condiţiile mediului înconjurător.