Tulburări de pronunţie sau articulaţie

Tulburările de pronunţie sau articulaţie

    Articulaţia este mişcarea coordonată a organelor de vorbire pentru a produce sunete inteligibile. În vederea pronunţiei corecte organele fonoarticulatoare adoptă anumite poziţii, mişcări pentru fiecare sunet. Pronunţia este activitatea motrică de a exprima verbal sunetele unei limbi şi este socotit a fi corectă atunci când se respectă baza specifică de articulare a limbii respective.
Tulburările de pronunţie reprezintă incapacitatea totală sau parţială de a emite sau articula corect unul sau mai multe sunete în vorbirea spontană şi cea reprodusă, constând în deformarea, substituirea, omiterea sau inversarea anumitor sunete şi apar atunci când organele vorbirii nu funcţionează normal din diverse cauze, printre care:
•    Anomalii de structură (deformări ale buzelor, limbii, ale bolţii palatine, fren lingual prea scurt, deformări ale maxilarelor sau poziţiei dinţilor).
•    Dificultăţi de coordonare ale mişcărilor necesare articulării corecte, fără să existe deficienţe anatomice, ci apărute în urma unor deprinderi greşite (sugerea prelungită a degetului sau a suzetei, respiraţia orală), şi din cauza problemelor musculaturii aparatului articulator.
•    Insuficienta dezvoltare a auzului fonematic şi a capacităţii de a recepta corect cuvintele.
•    Greşeli de educaţie:
-    imitarea pronunţiei copilului; unii părinţi sau bunici se amuză şi alintă copilul imitându-i vorbirea infantilă. Nu-şi dau seama că astfel fixează un model greşit.; copilul nu va fi antrenat să compare vorbirea sa cu modelul corect şi dificultăţile vor fi persistente;
-    vorbirea neclară şi prea rapidă a adulţilor;
-    defectele de vorbire ale adulţilor din mediul apropiat copilului, pe care copilul le imită.
    Tulburările de pronunţie sau de articulaţie au cea mai mare frecvenţă faţă de toate categoriile tulburărilor de limbaj, în special la copiii preşcolari şi şcolari mici. Prin existenţa tulburărilor respective, se crează dificultăţi în emiterea sunetelor, cuvintelor, propoziţiilor, şi în înţelegerea celor enunţate. Adeseori, ele se transpun şi în limbajul scris-citit, ceea ce îngreunează formarea corectă a deprinderilor grafo-lexice. Pe o scară de la simplu la complex, tulburările de pronunţie cuprind: dislaliile, rinolaliile şi disartriile.