Dislalia este o tulburare de pronunţie ce constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete izolate sau în combinaţii fluente în timpul vorbirii şi constă în deformarea, substituirea, omiterea sau inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană şi cea reprodusă.
Etimologic, cuvântul dislalie provine din grecescul ,,dys’’, care înseamnă greu, dificil şi ,,lalein’’, care semnifică a vorbi. Dislalia este cea mai răspândită formă a tulburărilor de pronunţie.
Dislalicul nu prezintă dificultăţi în înţelegere şi în exprimare, ci doar dificultăţi de realizare sonoră. Vorbirea dislalicului reprezintă o abatere de la normele de articulare a limbii.
Dacă la copilul antepreşcolar tulburările de pronunţie nu constituie semnale de alarmă, la cel preşcolar este necesară intervenţia logopedică, pentru a nu se ajunge la formarea şi stabilizarea unor deprinderi deficitare de pronunţie. Dacă înainte de vârsta de 3-4 ani dislalia are o natură fiziologică, fiind determinată de nedezvoltarea suficientă a aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii, după această vârsta acestea devin suficient de dezvoltate pentru a putea realiza o pronunţie corectă, manifestarea dislaliei denotând existenţa unor cauze nocive.
Sunetele cele mai afectate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copilului necesitând o modulare şi o sincronizare mai fină din partea componentelor aparatului fonoarticulator; este cazul vibrantei ,,r”, siflantelor ,,s”, ,,z”, africatelor ,,c”, ,,g”, ,,ţ” şi şuierătoarelor ,,ş” şi ,,j”.
Atunci când dislalia nu este însoţită şi de alte deficienţe, integritatea funcţiilor limbajului se păstrează, şansele corectării fiind mult mai mari.
Cauzele apariţiei dislaliei sunt:
• anomalii anatomo-funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii: buze, limbă (microglosie, macroglosie, anchiloglosie), frenul limbii prea lung sau prea scurt, maxilare (prognatism, progenie), implantarea defectuoasă a dinţilor, despicături de buză şi văl, despicăturile maxilo-velo-palatine (cunoscute şi sub denumirile de buză de iepure şi gură de lup);
• imitarea unor persoane cu o pronunţie deficitară;
• existenţa mediului educativ nefavorabil, care nu asigură stimularea vorbirii;
• încurajarea copilului preşcolar de către adult în pronunţarea peltică (pentru amuzament), ceea ce duce la stabilizarea deprinderii defecuoase;
• deficienţe cerebrale;
• insuficienţa dezvoltării psihice;
• deficienţe ale auzului; insuficienţa atenţiei auditive privind propria vorbire;
• nedezvoltarea auzului fonematic.
Clasificarea dislaliei
1. Din punct de vedere simptomatologic, dislalia se caracterizează după mai multe criterii:
A. Aspectul exterior fonetic:
a. – dislalie prin substituire;
b. - dislalie prin omisiune;
c. - dislalie prin deformare;
B. Gradul de extindere:
a. – dislalie simplă, parţială sau monomorfă, când este afectat un singur sunet sau sunete a căror pronunţie se realizează cu aceeaşi mişcare (o singură grupă de articulare);
b. – dislalie polimorfă, când tulburările sunt extinse asupra mai multor sunete (din diferite regiuni de articulare) sau asupra majorităţii sunetelor, şi chiar asupra frupelor de silabe;
c. – dislalie generală sau totală, când sunt afectate toate sunetele, majoritatea silabelor şi a cuvintelor (şi seamănă mai degrabă cu disartria).
C. Fonemul afectat:
Dislalia primeşte numele de la denumirea în limba greacă a sunetului la care se adaugă sufixul ,,ism’’ în cazul deformărilor şi omisiunilor; în cazul înlocuirii unui sunet cu altul se adaugă prefixul ,,para’’.
Exemple de deformări şi omisiuni Exemple de înlocuiri
B – betacism B – parabetacism
C – capacism C – paracapacism
D – deltacism D – paradeltacism
G – gamacism G – paragamacism
L – lamdacism L – paralamdacism
P – pitacism P – parapitacism
R – rotacism R – pararotacism
S – sigmatism S - parasigmatism
2. Din punct de vedere etiologic, dislalia se clasifică în:
A. Dislalie organică – cauzată de modificări patologice ale organelor de vorbire şi deficienţe organice ale analizatorului auditiv. Poate fi:
a. – Audiogenă determinată de lezări ale analizatorului auditiv; gravitatea ei este în funcţie de gravitatea afecţiunii auditive. Astfel în formele uşoare ale hipoacuziei subiectul respectiv îşi formează un vocabular corect dar nu percepe tonalităţile înalte (s, j, ce, ge), pe care le confundă şi le pronunţă defectuos. În formele grave tulburările se răsfrâng asupra majorităţii sunetelor.
b. – Mecanică – determinată de malformaţii ale organelor periferice ale vorbirii. Subiectul nu realizează mişcările care sunt legate de aceste afecţiuni ale organelor periferice.
B. Dislalie funcţională – determinată de incapacitatea organelor de vorbire normală de a-şi îndeplini funcţiile organice; nu există modificări patologice în recepţia şi exprimarea vorbirii ci este determinată de incapacitatea organelor de a-şi îndeplini funcţia. Apare pe baza unei dislalii fiziologice ale căror simptome apar după vârsta de 5 ani. Poate căpăra o semnificaţie logopedică în condiţiile în care părinţii încurajează vorbirea greşită a copilului. Poate fi:
a. – motorie – apare datorită debilităţii musculare, dizabilităţilor motorii
- consecinţă a unei dezvoltări întârziate a analizatorului motor – componenta sa verbokinestezică.
- subiecţii pot deosebi pronunţia corectă cât şi cea incorectă dar prezintă dificulrăţi în controlul şi coordonarea aparatului fonoarticulator; ştiu ce mişcări trebuie să facă dar nu le pot coordona. La copii apar mai des omisiunile şi deformările de sunet.
b. – senzorială – apare ca urmare a deficienţelor mecanice verbale senzitive în special pe fondul auzului fonematic
– incapacitatea de a discrimina sunete, analiză şi sinteză kinestezică a propriilor mişcări articulatoare
- se caracterizează prin înlocuirea unor sunete cu altele.
3. Din punct de vedere al perioadei de apariţie, poate fi:
A. Dislalie congenitală
B. Dislalie dobândită
4. Din punct de vedere al dominanţei în raport cu alte tulburări, poate fi:
A. Dislalie primară
A. Dislalie secundară
SIGMATISMUL
Etimologic, cuvântul sigmatism provine din grecescul ,,sigma’’, care este numele grecesc al literei ,,s” şi sufixul ,,ism” şi este un defect de pronunţie al siflantelor ,,s”, ,,z”, şuierătoarelor ,,ş”, ,,j” şi africatelor ,,ţ”, ,,ce”, ,,ci” ,,ge”, ,,gi”.
Sunetul ,,s” este deformat datorită complexităţii lui acustice şi articulatorii. În sfera noţiunii intra şi pronunţia greşită a ,,ş”, ,,z”, ,,ţ”, ,,ce”, ,,ci”, ,,ge”, ,,gi”. Din punct de vedere acustic aceste sunete sunt apropiate prin spectrul lor de frecvenţă, au o tonalitate înaltă care depăşeşte gama celei mai fine sensibilităţi ale urechii umane (1000-3000 Hz); perceperea optimă este de peste 6000 Hz. Din punct de vedere al frecvenţei sunt percepute cu dificultate dar au şi o intensitate scăzută care nu depăşeşte 25-26 decibeli (cei cu hipoacuzie nu îl percep).
Datorită complexităţii acustice, articulatorii solicită un anumit angajament a structurii implicate astfel încât orice întârziere motrică kinestezică determină achiziţia greşită a sunetului respectiv, acesta consolidându-se chiar dacă se depăşeşte această întârziere.
Aceasă tulburare prezintă avantaje de corectare. Sunetul ,,s” se poate corecta şi cu vârful limbii sprijinit pe incisivi, alveolele incisivilor, icisivi inferiori, efectuându-se aspectul acustic la fel.
Formele sigmatismului:
A. Sigmatismul interdental (pelticia)
• pronunţia sunetelor se realizează siflant, cu limba între dinţi;
• cauzat de lipsa dentiţiei, vegetaţii adenoide (polipi), fapt care face copilul să respire cu gura deschisă şi limba iese afară. Spre deosebire de muşchii extractori, muşchii retractori nu sunt suficient dezvoltaţi, astfel subiectul nu are destulă putere să tragă limba;
• Este cea mai frecventă formă de sigmatism.
B. Sigmatismul addental
• se realizează cu vârful limbii sprijinit pe dinţi şi poziţia prea apropiată a arcadelor dentare împiedică ieşirea curentului de aer prin spaţiul interdental. Copilul nu poate realiza acest jgheab şi atunci aerul iese împăştiet în formă de evantai;
• Cauze: limbă hipertonică (lipsită de mobilitate), prognatism (proeminenţa maxilalelor), implantarea defectuoasă a dinţilor;
• Formă frecventă la hipoacuzici.
C. Sigmatismul palatal
• Se realizează prin retragerea limbii mult spre bolta palatină. Are aceleaşi cauze ca sigmatismul addental.
D. Sigmatismul lateral
• Se realizarea prin lateralizarea curentului de aer care nu se scurge pe centru, şi în funcţie de partea pe care se scurge avem: sigmatism lateral dexter (aerul se scurge prin partea dreaptă) şi sigmatism lateral sinister (aerul se scurge prin partea stângă).
• Cauze: pareze unilaterale ale nervului hipoglos, afecţiuni monoaurale (ale unei singure urechi) – hipoacuzie de percepţie la nivelul urechii interne. Pe acest fond subiectul are tendinţa să pronunţe mai aproape de urechea lezată.
E. Sigmatismul bilateral
• Subiectul deschide buzele şi aerul se scurge prin colţurile gurii.
F. Sigmatismul strident
• Constă într-o articulaţie fluerantă a siflantelor care deranjează urechea;
• Cauze: limba hiperkinetică, deficienţe ale auzului fonematic.
G. Sigmatismul labial
• Vârful limbii nu atinge dinţii (incisivii inferiori) şi pronunţia se realizează cu participarea proeminentă a buzelor;
• Cauze: limbă hipertonică – în care muşchii extensori sunt slab dezvoltaţi.
H. Sigmatismul labiodental
• Se realizează prin frecarea curentului de aer între incisivii superiori şi buza inferioară alungită pe incisivii inferiori.
I. Sigmatismul nazal specific rinolaliei
• Este determinat de incapacitatea palatului moale de a-şi îndeplini funcţia normală, jetul de aer scurgându-se doar prin nas
J. Sigmatismul lalingual
• Se realizează între baza limbii şi coardele vocale cu participarea epiglotei, specific rinolaliei.
K. Sigmatismul şuierat
• Cauzat de suflul prea puternic al aerului, de un jgheab median prea mic sau de distanţa prea mare dintre incisivi.
L. Sigmatismul sforăit
• Cauzat de ieşirea jetului de aer pe cale nazală şi orală, sunetul fiind format pe peretele posterior al faringelui.
ROTACISMUL
Etimologic, cuvântul rotacism provine din grecescul ,,rhota’’, care este numele grecesc al literei ,,r” şi sufixul ,,ism” şi reprezintă omiterea sau deformarea vibrantei „r”care este cea mai dificilă fonemă a vorbirii intrată în limbă. Foarte mulţi copii nu reuşesc să-l pronunţe până la 4-5 ani; până la această vârstă nu prezintă semnificaţie defectologică.În 40-50% din cazuri există un pararotacism fiziologic când „r” este înlocuit cu „l”. Nu sunt necesare exerciii specific logopedice pentru că exersarea lui prea devreme poate duce la pronunţarea lui greşită.
În limba română, consoana ,,r” este alveolară, antelinguală, vibrantă. Forma de pronunţie este apicală – cu vârful limbii. O pronunţie corectă presupune încordarea şi imobilizarea întregului aparat fonoarticulator cu excepţia vârfului limbii, care intră în vibrare. Sunt necesare 2-3 vibraţii ale limbii în pronunţarea sunetului ,,r”.
Caracteristici: avantaje în perceperea lui datorită spectrului său de frecvenţă joasă şi are o intensitate, sonoritate ridicată (40 decibeli). Datorită acestui lucru „r” este pronunţat şi de hipoacuzici, această facilitate contrastează cu dificultatea realizării sale articulatorii.
La pronunţarea sunetului „r” se cere o mobilitate a limbii, o proporţie anatomică adecvată a ei în raport cu celelalte elemente ale aparatului fonoarticulator. De aceea pronunţia defectuoasă poate fi determinată de devieri anatomice ale limbii: construcţia prea groasă într-o parte, frenul limbii prea scurt, macro sau microglosia, inervaţia insuficientă a nervului hiperglos, limba hipertonică lipsită de elasticitate luând o formă exagerat de groasă, imitarea modelelor greşite.
Formele rotacismului
A. Rotacismul interdental
– se realizează prin vibrarea vârfului limbii în contact cu incisivii superiori (nuanţă sâsâită).
B. Rotacismul labial
– se realizează prin vibrarea buzelor.
C. Rotacismul labiodental
– limba nu are suficientă mobilitate şi atunci buza superioară vibrează în contact cu incisivii superiori.
D. Rotacismul bucal
– se realizează prin scurgerea aerului între limbă şi obraji care intră în vibraţie.
E. Rotacismul marginal
– vibrează marginile laterale ale limbii, limba este lăţită.
F. Rotacismul apical
– prin sprijinirea vârfului limbii pe alveole, dar vibraţiile limbii sunt inadecvate, astfel există două forme ale acestui tip de rotacism:
- polivibrant – când sunt mai multe vibraţii ale limbii;
- monovibrant – o singură vibraţie a limbii.
G. Rotacismul palatal
– limba alunecă spre bolta palatină.
H. Rotacismul dorsal
– când vibrează partea din mijloc a limbii.
I. Rotacismul velar
– când vibrează vălul palatin.
J. Rotacismul uvular
- când intră în vibraţie omuleţul sau uvula.
K. Rotacismul faringian
– specific rinolaliei; vibraţia se realizează între baza limbii şi faringe.
În cadrul tulburărilor dislalice pot apărea dificultăţi şi în emiterea altor sunete, dar cu o frecvenţă mai mică. Printre acestea, merită atenţie lambdacismul şi paralambdacismul, care constau în deformarea, omisiunea şi înlocuirea sunetului ,,l”. Se întâlnesc câteva forme mai frecvente, din care amintim:
• Lambdacismul interdental
• Lambdacismul nazal
• Lambdacismul afon.
În cadrul paralambdacismului, sunetul ,,l” este înlocuit frecvent prin dublarea vocalei care o urmează în cuvânt, dar şi cu sunetele n, t, i, y, d, g, r.